Eu vin dintr-o familie unde comunicarea nu a fost chiar punctul nostru forte. Nimic de criticat. Sunt sigura ca nu suntem nici prima si nici ultima familie care se confrunta cu asa ceva.
In trecut mi se parea extrem de greu sa verbalizez ceea ce simt, ceea ce imi doresc, ce nu imi place si tot asa. Eram pe principiul: merge si asa. Acest mod al meu a fi l-am dus in toate relatiile pe care le-am avut. Mai are rost sa zic ce final au avut? :))
De cand fac terapie am inceput, mai timid, sa spun ce am pe suflet. Uneori o fac cu usurinta, uneori nu. Baby steps, baby steps. Si nu ma deranjeaza. La fel cum nu mi se mai pare un sfarsit de lume sa zic: NU. In trecut mi se parea o tortura sa refuz. De multe ori faceam lucruri care nu imi placeau tocmai pentru ca mi se parea imposibil sa zic NU.
Cred ca, pe langa terapie, ajuta foarte mult si mediul in care traiesti, anturajul, oamenii care te pot influenta ( in mod pozitiv). Am observat ca imediat ce am schimbat mediul si pretentii, modul in care discut cu oamenii din jurul meu s-a schimbat.
Mi-ar fi placut ca in trecut sa fi fost la fel de deschisa, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Nu regret modul in care eram pana acum 2 ani. Cred ca acum scot la iveala tot ce in trecut imi era frica sa arat. O varianta mai high level de-a mea.
De ce am scris despre asta? Pentru ca am realizat ca a inceput sa faca parte din viata mea, ca face parte din schimbarea asta a mea de care ma bucur de ceva vreme.
*P mi-a atras atentia ca a fost o situatie cand am evitat sa raspund unui mesaj. Nu am evitat. Am considerat ca la momentul potrivit am spus ce aveam de spus. Orice raspuns suplimentar nu ar fi facut decat sa puna paie pe foc si mi-as fi facut rau inutil.
Va pupa Cire!
Posted in Uncategorized