Archive for March, 2021
You gotta speak up, you gotta shout out,
And you know that right here, right now,
You can be beautiful, wonderful,
Anything you wanna be,
Little Me
Posted in M-a intrebat cineva la un moment dat de ce aleg sa fiu singura. Ca, de obicei, femeile la 35 de ani sunt maritate, au si copii.
M-a amuzat intrebarea si m-a intristat atitudinea persoanei respective. Faptul ca am varsta pe care o am nu inseamna ca automat devin disperata ca aleg sa nu am niste lucruri pe care societatea le cere. De ce este normal sa ai 35 de ani si sa alegi sa ai o familie, dar nu este normal ca la 35 de ani sa alegi fii singur?
Consider ca fiecare are dreptul de a-si alege drumul in viata. Si daca pe unii fericirea inseamna sa nu fie intr-o relatie nu vad de ce este o problema. Mi se pare ca acum sarim foarte repede sa aratam cu degetul oameni care nu se incadreaza in standerdele noastre. Cand o persoana alege sa faca un anumit lucru/sa ia o anumita decizie se presupune ca s-a gandit serios inainte de asta. Ca nu s-a aruncat cu capul inainte.
Nu ma intelegeti gresit. Am iesit la intalniri, am cunoscut oameni noi, am socializat cu barbati, dar cred ca dorinta de a fi singura a fost mai mare decat dorinta de a avea pe cineva. Placerea asta numita independenta este molipsitoare. Nu m-am gandit cand o sa ii pun capat. Cred ca numai in momentul in care o sa intalnesc pe cineva care sa fie la nivelul asteptarilor mele. Acum ceva timp am decis ca pentru nimeni in viata asta nu o sa imi mai cobor standardele.
Cred ca in trecut aici greseam. Ignoram “the red flags”, imi coboram standardele de frica de a nu ramane singura. Acum? Eh! Este cu totul si cu totul alta mancare de peste. La primul semnal de alarma am incheiat orice legatura. Nu imi irosesc timpul pretios pe oameni care nu sunt ceea ce eu am nevoie. Si daca acest lucru inseamna ca niciodata nu o sa imi gasesc partenerul de viata….i am good with that.
Nu toti oamenii sunt facuti sa traiasca intr-un cuplu. Conteaza cum te simti TU cu TINE. Va zic sincer: desi trecem printr-o perioada mai dificila eu traiesc cele mai interesante experiente. Si NU! Nu mai cred in conceptul de “jumatatea mea”. Eu sunt un intreg. Nu am nevoie de cineva sa ma completeze. Imi doresc pe cineva care sa fie umar la umar cu mine, un partener, nu cineva de care sa depind (financiar/sentimental)
Da! Viata este uneori grea fara un partener, dar nu este imposibila. Tine de fiecare cum doreste sa treaca prin perioada asta. Eu imi doresc sa ma dezvolt, sa fiu o persoana mai buna.
Va pupa Cire
Eu vin dintr-o familie unde comunicarea nu a fost chiar punctul nostru forte. Nimic de criticat. Sunt sigura ca nu suntem nici prima si nici ultima familie care se confrunta cu asa ceva.
In trecut mi se parea extrem de greu sa verbalizez ceea ce simt, ceea ce imi doresc, ce nu imi place si tot asa. Eram pe principiul: merge si asa. Acest mod al meu a fi l-am dus in toate relatiile pe care le-am avut. Mai are rost sa zic ce final au avut? :))
De cand fac terapie am inceput, mai timid, sa spun ce am pe suflet. Uneori o fac cu usurinta, uneori nu. Baby steps, baby steps. Si nu ma deranjeaza. La fel cum nu mi se mai pare un sfarsit de lume sa zic: NU. In trecut mi se parea o tortura sa refuz. De multe ori faceam lucruri care nu imi placeau tocmai pentru ca mi se parea imposibil sa zic NU.
Cred ca, pe langa terapie, ajuta foarte mult si mediul in care traiesti, anturajul, oamenii care te pot influenta ( in mod pozitiv). Am observat ca imediat ce am schimbat mediul si pretentii, modul in care discut cu oamenii din jurul meu s-a schimbat.
Mi-ar fi placut ca in trecut sa fi fost la fel de deschisa, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Nu regret modul in care eram pana acum 2 ani. Cred ca acum scot la iveala tot ce in trecut imi era frica sa arat. O varianta mai high level de-a mea.
De ce am scris despre asta? Pentru ca am realizat ca a inceput sa faca parte din viata mea, ca face parte din schimbarea asta a mea de care ma bucur de ceva vreme.
*P mi-a atras atentia ca a fost o situatie cand am evitat sa raspund unui mesaj. Nu am evitat. Am considerat ca la momentul potrivit am spus ce aveam de spus. Orice raspuns suplimentar nu ar fi facut decat sa puna paie pe foc si mi-as fi facut rau inutil.
Va pupa Cire!
Those feelings when you want a relationship…..But you don’t…..But you do…..But you don’t!
In trecut eram o sustinatoare destul de inflacarata in ceea ce priveste ideea de absenta a unei divinitati care ne conduce prin viata. Nu credeam ca soarta mea poate fi decisa de un barbos din ceruri. Cred ca pe undeva pe acolo era si lipsa de respect fata de unii preoti (parere pe care inca o am).
Intre timp ceva s-a schimbat. Nu stiu daca divinitatea poarta numele de Dumnezeu, Allah sau Budha, dar cred ca exista ceva care ne ghideaza prin viata. Mie imi place sa ii spun Karma . Recunosc cu mana pe inima ca de cand am inceput sa fiu mai atenta la semnalele data de ea viata mea nu s-a mai complicat atat de mult ca in trecut.
De unde si cand a aparut schimbarea asta? S-a intamplat in 2019 cand traversam o perioada destul de … aparte si, desi tanti psiholog (cum imi place sa o alint) ma ajuta foarte mult, simteam ca ma pierd. Persoanele care s-au luptat cu depresia la un moment dat in viata lor stiu exact care este acea perioada.
Imi amintesc ca eram in autobuzul 381 si doream sa ma duc pe la Romana/Victoriei. Imediat dupa Universitate este o biserica catolica italiana. Am coborat mai devreme din ratb si am intrat in biserica. Cred ca era prima data in 10-11 ani cand intram intr-o biserica de buna voie si nesilita de nimeni. Ascultam slujba si plangeam necontrolat. Respectivul preot vorbea de parca ar fi stiut de problemele de la acel moment.
Dupa acea experienta am incercat sa merg cat de des am putut. Si cand eram cu moralul la pamant si cand eram fericita. Pentru ca acolo am descoperit o liniste pe care nu o gasesc in multe locuri. Liniste sufleteasca.
Asa am redescoperit relatia mea cu divinitatea. Am invatat sa nu mai spun: niciodata pentru ca asa ajunge Karma sa ma traga de maneca. Sa imi arate ca viata nu este atat de categorica.
Si uite asa perspectiva mea despre divinitate a suferit o transformare Exista ceva acolo care ma ghideaza fie ca este Dumnezeu, Allah, Budha sau Karma. Am realizat ca daca dau vina pe divinitate pentru o problema nu fac decat sa evit sa ma confrunt cu acea situatie. Lucrurile se intampla cu un scop in viata asta. Fie ca vreau sa accept, fie ca nu vreau. Depinde doar de mine cum trec prin asta si ce invatat.
Nu o sa bat cruci cand trec pe langa o biserica si nu o sa pup icoane. Credinta este pentru mine, nu sa vada vecina de la 2 sau doamna din fata mea la ratb. Credinta ar trebui sa fie pentru noi, pentru sufletele noastre, nu pentru altii.
Va pupa, Cire