Eu vin dintr-o familie unde comunicarea nu a fost chiar punctul nostru forte. Nimic de criticat. Sunt sigura ca nu suntem nici prima si nici ultima familie care se confrunta cu asa ceva.

In trecut mi se parea extrem de greu sa verbalizez ceea ce simt, ceea ce imi doresc, ce nu imi place si tot asa. Eram pe principiul: merge si asa. Acest mod al meu a fi l-am dus in toate relatiile pe care le-am avut. Mai are rost sa zic ce final au avut? :))

De cand fac terapie am inceput, mai timid, sa spun ce am pe suflet. Uneori o fac cu usurinta, uneori nu. Baby steps, baby steps. Si nu ma deranjeaza. La fel cum nu mi se mai pare un sfarsit de lume sa zic: NU. In trecut mi se parea o tortura sa refuz. De multe ori faceam lucruri care nu imi placeau tocmai pentru ca mi se parea imposibil sa zic NU.
Cred ca, pe langa terapie, ajuta foarte mult si mediul in care traiesti, anturajul, oamenii care te pot influenta ( in mod pozitiv). Am observat ca imediat ce am schimbat mediul si pretentii, modul in care discut cu oamenii din jurul meu s-a schimbat.

Mi-ar fi placut ca in trecut sa fi fost la fel de deschisa, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Nu regret modul in care eram pana acum 2 ani. Cred ca acum scot la iveala tot ce in trecut imi era frica sa arat. O varianta mai high level de-a mea.
De ce am scris despre asta? Pentru ca am realizat ca a inceput sa faca parte din viata mea, ca face parte din schimbarea asta a mea de care ma bucur de ceva vreme.

*P mi-a atras atentia ca a fost o situatie cand am evitat sa raspund unui mesaj. Nu am evitat. Am considerat ca la momentul potrivit am spus ce aveam de spus. Orice raspuns suplimentar nu ar fi facut decat sa puna paie pe foc si mi-as fi facut rau inutil.

Va pupa Cire!

Those feelings when you want a relationship…..But you don’t…..But you do…..But you don’t!

In trecut eram o sustinatoare destul de inflacarata in ceea ce priveste ideea de absenta a unei divinitati care ne conduce prin viata. Nu credeam ca soarta mea poate fi decisa de un barbos din ceruri. Cred ca pe undeva pe acolo era si lipsa de respect fata de unii preoti (parere pe care inca o am).

Intre timp ceva s-a schimbat. Nu stiu daca divinitatea poarta numele de Dumnezeu, Allah sau Budha, dar cred ca exista ceva care ne ghideaza prin viata. Mie imi place sa ii spun Karma . Recunosc cu mana pe inima ca de cand am inceput sa fiu mai atenta la semnalele data de ea viata mea nu s-a mai complicat atat de mult ca in trecut.

De unde si cand a aparut schimbarea asta? S-a intamplat in 2019 cand traversam o perioada destul de … aparte si, desi tanti psiholog (cum imi place sa o alint) ma ajuta foarte mult, simteam ca ma pierd. Persoanele care s-au luptat cu depresia la un moment dat in viata lor stiu exact care este acea perioada.

Imi amintesc ca eram in autobuzul 381 si doream sa ma duc pe la Romana/Victoriei. Imediat dupa Universitate este o biserica catolica italiana. Am coborat mai devreme din ratb si am intrat in biserica. Cred ca era prima data in 10-11 ani cand intram intr-o biserica de buna voie si nesilita de nimeni. Ascultam slujba si plangeam necontrolat. Respectivul preot vorbea de parca ar fi stiut de problemele de la acel moment.

Dupa acea experienta am incercat sa merg cat de des am putut. Si cand eram cu moralul la pamant si cand eram fericita. Pentru ca acolo am descoperit o liniste pe care nu o gasesc in multe locuri. Liniste sufleteasca.
Asa am redescoperit relatia mea cu divinitatea. Am invatat sa nu mai spun: niciodata pentru ca asa ajunge Karma sa ma traga de maneca. Sa imi arate ca viata nu este atat de categorica.

Si uite asa perspectiva mea despre divinitate a suferit o transformare Exista ceva acolo care ma ghideaza fie ca este Dumnezeu, Allah, Budha sau Karma. Am realizat ca daca dau vina pe divinitate pentru o problema nu fac decat sa evit sa ma confrunt cu acea situatie. Lucrurile se intampla cu un scop in viata asta. Fie ca vreau sa accept, fie ca nu vreau. Depinde doar de mine cum trec prin asta si ce invatat.

Nu o sa bat cruci cand trec pe langa o biserica si nu o sa pup icoane. Credinta este pentru mine, nu sa vada vecina de la 2 sau doamna din fata mea la ratb. Credinta ar trebui sa fie pentru noi, pentru sufletele noastre, nu pentru altii.

Va pupa, Cire

By P

by P

By P

X s-a logodit, Y s-a casatorit, Z arata cel mai frumos zambet. Totul pe social media, dar oare cati au aceeasi viata in spatele camerelor foto?

Cand mi-am schimbat statusul din “intr-o relatie” in “single” telefonul meu s-a inrosit. -Cum adica v-ati despartit? Cum adica esti single? Ce s-a intamplat?
Dar pareati atat de fericiti.
Tuturor le spuneam: doar paream.

La un moment dat cineva mi-a zis: Da-mi Doamne viata pe care o afisez pe social media si in viata reala. Si, din pacate, asa este. Din acest motiv am inceput sa fiu mult mai atenta la ce expun pe social media. In acest moment consider ca unele lucruri ar trebui sa le tinem pentru noi.

Sunt 100% sigura ca oamenii nu sunt la fel de fericiti in viata reala asa cum “se lauda” pe social media. Cati dintre noi ar admite ca nu sunt fericiti in fata altora? Ca ar prefera ca viata lor sa se schimbe pentru ca…X motive. Pe social media conturam o viata lipsita de griji, o viata lipsita de discutii aprinse. de frustrari, de dor. Inclusiv marile vedete fac asta. Zambesc larg si frumos in poze, iar in viata de zi cu zi traiesc mari drame.

La un moment dat ma gandeam: X are acel lucru, eu de ce nu il am? Y traieste nu stiu cum. Eu de ce nu pot? Dupa care am realizat ca in spatele acelui om se afla o batalie pe care o poarta poate si in aceasta zi. M-am obisnuit sa ma uit la poze si sa zic: ce dragut! Si sa merg mai departe. Sa nu mai existe in mine acea intrebare: eu de ce nu am?

Am inceput sa imi iubesc viata asa cum este: si cu bine si cu rele departe de social media. Acum conturile mele sunt invadate de pahare de la Cappuccino Story si, ocazional, poate altceva. Dar viata mea, realizarile mele, reusitele mele le tin departe de ochii curiosilor. Oamenii importanti din viata mea MEREU vor sti ce se intampla cu adevarat.

Sa stiti ca e cel mai misto sentimentul cand te vezi cu un prieten si ii vezi reactiile cand iti spune despre viata sa. Despre ce a reusit sa faca, despre iubirea vietii, despre lucrurile prin care a trecut.

Si totusi: o poza face cat 1000 de cuvinte? (scuzati cacofonia!)

Acum 2 ani viata mea s-a schimbat radical. Si cand zic radical nu exagerez cu nimic:

  • am iesit dintr-o relatie de 4 ani
  • mi-am schimbat jobul
  • am schimbat orasul
  • am schimbat casa.

Toate in decurs de 2 zile. A fost cea mai buna decizie pe care o puteam lua, dar si cea mai grea.

La 2 ani dupa acest pas ma bucur de toate schimbarile din viata mea. Si financiare, dar si cele care tin de mentalitate, de asteptati, de dorinte. M-am gandit ca este timpul sa fiu recunoscatoare pentru toate aceste lucruri. Mai ales ca Ianuarie a fost o luna destul de dificila pentru mine. Senzatiile tari prin care am trecut m-au imbatranit cu macar un an. Probabil ca, la un moment dat, o sa am puterea si nervii sa scriu si aici.

Sper ca urmatoare sa fie mai linistita. Nu de alta, dar nu e deloc amuzant sa incepi noul an ca si cand ai fi intr- un roller coaster. 2020 a fost un an nebun si va zic sincer ca nu mi-as dori sa retraiesc starile de atunci.

Am toate sperantele ca, dupa toate aceste schimbari, apele se vor linisti pentru mine. Sau nu! Nu as mai fi eu fara aceste senzatii tari.

Pana una alta P a avut dreptate. Totul e bine. Asa cum imi promite de fiecare data.

Va pupa,

Cire

By P

O sa treaca si asta! Iti promit!

Stiu ca iti vine foarte greu sa crezi asta, dar iti jur ca nici nu o sa iti dai seama cand a trecut. O sa fie o amintire mai putin frumoasa. Ai incredere in mine! Totul o sa fie bine!

By P