Nietzsche a murit

Am ajuns acasă, după o lungă perioadă în care m-am ascuns de ai mei…nu ştiu de ce…poate teama de a nu afla ce am făcut până acum câteva luni. Ăncă mă mai gândesc la ce…şi totuşi la ce bun?
m-au primit neaşteptat de bine. mama m-a luat în braţe şi m-a strâns puternic…aproape că uitasem sentimentul pe care îmbrăţişarea mi-l provoca de fiecare dată.
tata m-a sărutat pe frunte şi mi-a urat :”bine ai venit!”
au imbătrânit…mult! pe undeva se văd nişte riduri…parcă ar fi un teren arat feţele lor.
ajungem acasă, fac un duş şi mă schimb de hainele cu care am fost în nişte pijamale pufoase.
mama mă primeşte în bucătărie cu mâncăruri alese. ciugulesc ceva şi mă prefac obosită…ştiu că au chef de discuţii, dar eu nu.
de o dată aud: şi cum mai merge cu el?
în secunda doi m-am albit la faţă. m-am uitat în farfurie de frică să nu îmi vadă ochii…dacă mi-i vedeau sigur începeam să plâng.
le-am spus scurt că s-a terminat şi mi-am văzut de mâncare.
ei nu au prins aluzia cum că nu vreau să discut despre asta şi au continuat cu întrebările. le răspundeam sec..telegrafic.
mama s-a uitat la mine şi şi-a dat seamă că mă deranjează… “lasă fata să manânce! discutăm în altă zi.”
am vrut să îi mulţumesc, dar nu am putut. nu m-am putut uita la ea. îmi dăduseră lacrimile…refuzam să mă vadă aşa…era înjositor chiar şi pentru mine…eu eram aia care niciodată nu îşi arată sentimentele…acum…
vroiam ca aceste momente de linişte …stupide de altfel să fie şterse de pe faţa pământului…nu îmi ieşea…
am continuat să mănânc…cu greu…şi înghiţituri seci. i-am mulţumit mamei şi m-am dus în camera mea.
la câteva minute bate cineva în uşă…deschid şi o văd în faţa mea pe mama. mă ia de mână şi mă roagă să îi povestesc.nu am chef. sunt sătulă…nu vreau să îmi mai amintesc. de ce mă chinuie? nu îşi dau seama că-s sictirită de povestea asta?
se uită în ochii mei şi îşi dă seama că “fetiţa ei” a murit. încearcă să mă resusciteze, dar nu mai simte nimic. ochii sunt goi.
îi spun sec: “mi-e somn şi vreau să dorm!”
se ridică cu o durere care o apăsa. îmi stinge lumina şi apoi închide uşa după ea.
toată noaptea am plâns.

p.s: această poveste este pură fantezie!

Am primit o nouă LEAPŞĂ. de la cine? de la Ovidiu
1. Cât de departe eşti de copilărie?

Consider că încă mai sunt un copil…deşi uneori realitatea îmi păleşte câte o palmă şi îmi spune: ALOOOO!!!!GARAAA!!!ai 23 de ani 🙂

2. Mai ai prieteni din copilărie?

DA!!!!chiar una dintre prietenele mele cele mai bune este din copilărie.

3. Care sunt cele mai frumoase momente ale copilăriei tale?

Zilele de vară când jucam toate nebuniile, primul sărut, prima dată când m-am ţinut de mână cu un băiat, lipsa grijilor, când începeam şcoala şi mă revedeam cu colegii.

4. Câte vise de copil ţi-au fost îndeplinite?

Păi…câte puţin din fiecare. mi-am dorit să fiu mare [adică să cresc şi am crescut], mi-am dorit să ajung la Bucureşti şi am ajuns.mi-am dorit mulţi prieteni şi am. mi-am dorit să ajung în Franţa şi am ajuns…

Leapşa pleacă mai departe la DARAEL, SUNSHINE, CORA şi către LITTLE DOT

Vineri am văzut la realitatea o ştire legată de violenţa care există la desenele animate. pe primul loc- postul care are cele mai multe desene cu violenţă este Cartoon Network.
şi acum fie vorba între noi oamenii ăia cam au dreptate. unde sunt desenele de altă dată? acum nu vezi decât desene cu monştri, cu bătaie sau cu crime – da! sunt şi din alea.
de ce nu se mai fac desene de altă dată? îmi amintesc când eram mică de desenele alea amuzante, fără violenţă, cu un mesaj educativ. dar acum?
ciudat este că nici CNA-ul nu se sesizează să ia nişte măsuri pentru a preveni afectarea copiilor sau mai bine spus a psihicului lor.
am rămas şocată când am văzut cum s-a comportat în faţa televizorului la desenele animate de la ora respectivă.
nu este normal!
părinţii nu iau atitudine. rămân- unii dintre ei- indiferenţi la acest fapt…şi mai târziu probabil că vor regreta enorm…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lojg4p21gvU&hl=en&fs=1]

Discutam cu cineva despre fericire…sau mai bine spus despre lucrurile care ne produc fericirea. la ce răspuns am ajuns? că puţine persoane se mai bucură în ziua de azi de lucrurile mărunte gen o plimbare prin parc sau o floare “furată” dintr-o grădină.
acum fericirea reprezintă un inele mare pe degetul domnişoarei, o maşină de lux, o vilă, mulţi bani…într-un cuvânt avere, bunuri materiale.
de ce?
unde mai este fericirea aia când ieşeam la o plimbare cu prietenii sau făceam picnicuri în faţa blocului în timp ce lumea trecea şi se crucea?
poate pentru că am crescut sau poate pentru că am ajuns să avem prejudecăţi …mentalităţi închise.
este păcat! este chiar păcat că s-a ajuns la stadiul ăsta, la stadiul în care nu mai conştientizăm anumite lucruri.
ne gândim numai la cum să supravieţuim, ne gândim numai la cum să o ducem mai bine, fără a ne mulţumi – uneori- cu lucrurile pe care le avem.
Definitia fericirii

Ce este fericirea pentru noi? Ce ne face fericiti? Exista in viata fericirea sau e doar un vis? Sunt intrebari la care eu, impreuna cu niste prieteni, am incercat sa raspundem.

Cu siguranta toti, la un moment dat, ne-am intrebat ce este fericirea… Si totusi, toti cunoastem notiunea de „fericire”, toti o simtim, dar o definitie nu poate nimeni sa formuleze, in ciuda faptului ca stim cand suntem nefericiti si ce cautam cand visam la fericire. Fiecare o percepem altfel, pentru fiecare „a fi fericit” inseamna altceva. Reteta fericirii… nu exista nici ea, difera de la o persoana la alta. Unii sunt fericiti pentru ca sunt realizati din punct de vedere financiar, altii – pentru ca au prieteni, ca iubesc si sunt iubiti, ca sunt realizati profesional… si lista poate continua.

Ce este fericirea pentru mine?
Fericirea o gasim in orice lucru marunt care ne face sa zambim, sa ne bucuram. Fericirea este orice lucru de care ma bucur; nu stiu exact ce este fericirea pentru mine, dar este cu siguranta un motiv de a zambi, de a fi optimist, de a fi bucuros si vesel mereu, un motiv in plus sa realizez ce frumoasa e viata. Fericirea poate fi o idee, un context, o notiune, un sentiment sau un simplu cuvant ce ne aduce zambetul pe buze.

Ce ma face fericita?
Depinde de starea mea de spirit. Astazi sunt fericita pentru ca m-am trezit si am mai vazut un rasarit, ca sunt optimista, ca am pofta de viata, sunt fericita ca iubesc si sunt iubita de cei dragi mie, pentru ca am invatat sa fiu intelegatoare si rabdatoare cu oamenii, sunt fericita ca viata imi aduce mereu noi provocari carora le fac fata cu brio, sunt fericita ca viata nu imi da mai mult decat imi trebuie, sunt fericita ca merg la scoala, ca am cu cine ma certa pentru ca in felul asta sunt sigura ca am si cu cine ma impaca, sunt fericita de fiecare adiere a vantului peste fata mea pentru ca realizez ca traiesc, sunt fericita ca exista munti, ape, paduri unde ma pot relaxa… sunt mii de motive pentru care sunt fericita, dar cel mai important: sunt fericita ca exist 🙂

Exista in viata fericirea sau e doar un vis?
Exista, sunt sigura de asta. Mai mult decat atat, e la tot pasul, insa suntem mult prea ocupati sa o vedem. M-am oprit astazi la semafor si, uitandu-ma in jurul meu, ce credeti ca am vazut? Oameni grabiti, sobri, incruntati, lipsiti de pofta de viata. Nu stiu daca am vazut zece oameni care sa fie fericiti si acest lucru sa se poata citi pe fetele lor. Eu merg pe strada cu zambetul pe buze pentru ca sunt fericita si-mi doresc sa se vada lucrul acesta pentru ca nu se stie niciodata cine se poate bucura de acest zambet. Este atat de important sa aratam ca suntem fericiti si sa pretuim acest lucru la maxim.

Daca nu ar exista fericirea, cred ca ar fi un vis superb din care nu m-as mai trezi nicicand; dar, din fericire pentru noi, este o realitate atat de frumoasa si la indemana tuturor, incat este pacat sa nu stim sa-l pretuim si sa-l valorificam. [sursa]

oamenii când zic fericire se gândesc la iubire, eu când zic fericire mă gândesc la toate lucrurile care mă fac să zâmbesc- inclusiv pătura moale cu care mă învelesc când stau în fotoliu…
de ce nu mai ştim să apreciem aceste lucruri? de ce ne gândim că fericirea are o valoare materială?

Dragii mei!
eu încă mai sunt în sesiune- din păcate…până pe 8 o să mă tot chinui cu examenele şi toate alea.
totuşi zilele trecute am primit un mail. era de la psihologul de la centru. toţi copiii întreabă de mine. le este dor. şi mie de ei.
le-am explicat că până nu termin cu sesiunea nu am cum să dau pe la centru…motivele sunt destul de clare. au fost foarte înţelegători. chiar mi-am urat şi “baftă!” şi lucrul ăsta mă face să mi se facă şi mai mult dor de ei.
sunt curioasă dacă au mai venit copii noi, cum s-au descurcat ăştia micii cu tezele şi tot aşa. am o nerăbdare de nedrescris. pe 9 februarie la ora 8 dimineaţa o să fiu la ei. să îi pup pe toţi şi să ne apucăm să facem temele împreună…aşa cum făceam şi în alte dăţi.
asta este! mi-e dor de ei…mi-e dor rău de ei şi abia aştept să îi revăd.

Dimineaţă…chioară de somn mă îndrept spre gura de metrou. vine metroul, mă urc şi aştept să plece.
aproape de staţia la care trebuia să cobor trece un individ pe lângă mine. parfumul lui, inconfundabil de altfel, m-a trezit instantaneu. puţea de la un kilometru distanţă. DE CE?!!!!
este dimineaţă…de ce puţi de dimineaţă???
ca să fie tacâmul complet a mai făcut şi ceva sapături nazale…poate poate dădea peste o mină de aur…sau poate de un săpun cu apă?
în fine.
o altă chestie pe care nu prea o înţeleg este cea cu pasatul locului unei bătrâne. mulţi nici măcar nu se simt că mămăiţa abia se ţine pe picioare…de ce nu îi pasezi locul? că doar nu mori dacă stai câteva staţii în picioare…
nu înţeleg de ce oamenii ascultă manele la telefoane- fără căşti că e mai COOL aşa…să afle şi ceilalţi ce gusturi muzicale ai…sau pur şi simplu ascultă muzică la căşti atât de tare încât aud şi eu… nu este normal
molfăitul gumii ca o vacă pierdută prin metrou: de ce molfăi guma aia parcă ai fi o vacă? serios? este absolut dizgraţios- mai ales pentru o fată. nu am nimic împotriva oamenilor care mănâncă gumă, dar totuşi…fă-o mai delicat
vorbitul la telefon setat pe interfon…cât să audă şi vecinul cum te cerţi cu lumea…
sunt multe lucruri care se întâmplă la metrou şi pe care nu le înţeleg…eehh noi să fim sănătoşi…
p.s: încă nu îmi vine să cred că am trecut la politologie :))

AM LUAT LA POLITOLOGIE!
ATÂT! AZI SUNT PUR ŞI SIMPLU FERICITĂ!!!!!

M-am trezit la 6 să mă duc la examen…
morăcănoasă şi lipsită de viaţă…
am deschis catalogul virtual şi ochii mi-au strălucit!
prima notă din sesiunea asta : un veritabil 8 la sociologia opiniei publice. s-a luat şi 10 [felicitări ălora], dar eu mă mulţumesc şi cu 8.
deci azi sunt fericită.
gata mă duc la politologie…şi sunt pregătită sufleteşte să îl iau :))