Nietzsche a murit

Stăteam şi mă uitam prin nişte mesaje… unele mai tembele decât altele. Unele pline de frustrări, altele scrise cu un curaj pe care rar îl eralez. Este ciudat. Acum regret că le-am scris…nu pe toate, dar unele da.
Nu aş avea de ce…şi totuşi o fac. Poate că pe undeva mai este un strop de conştiinţă care îmi mai dă câte un bobârnac şi îmi spune: nu ai făcut bine bla bla bla.
Oare sunt singura care mai are uneori astfel de regrete? Poate că nu am scăpat total şi definitv de impulsivitatea uneori prostească pe care o deţineam. Poate că încă nu mi-am învăţat lecţia… Ştiţi voi aia cu: gândeşte înainte să deschizi gura sau înainte să acţionezi. Nu prea este indicat, cel puţin de la o anumită vârstă, să te mai arunci cu capul înainte fără să gândeşti.
Ar fi culmea să ajungi la o vârstă şi să fii la fel de impulsiv, o atitudine, după părerea mea, cam prostească şi infantilă.
În fine!
Nu ştiu cât este de important subiectul ăsta sau mai bine spus interesant, dar…mi s-a părut o idee bună având în vedere câ atât eu, cât şi alte persoane pe care le cunosc suferim de mania: “impulsivitatea parfum de regrete”

M-am trezit de dimineaţă cu o durere destul de nasoală în cot…nu cred că am dat cu el de perete, dar ştiu că m-am cam sictirit. Azi făceam 5 luni…fericire pe noi…sau pe mine. Totuşi, nu m-am trezit bocită, nu m-am trezit bosumflată sau emo. NU! M-am pus în fund şi m-am uitat la Badea. Aseară Mary era speriată că eram distrusă rău, cu nervii la pământ şi plină de sictir. Azi sunt aşa…flu flu flu. Nu ştiu de ce. Cred că este de la drogurile pe care le-am visat azi noapte că le luam…asta în condiţiile în care eu nici măcar nu am fumat vreodată…orice.
Mă gândesc cu o oarecare teamă că trebuie să mă ridic din pat…aaah nu! Stai aşa! Nu e teamă, este lene. O lene şi un sictir de nedescris. O fi de bine…o fi de rău…mmmm îi pasă cuiva? Nu.
Vorbeam de epăsare…sau vroiam să vorbesc de nepăsare, dar am luat-o pe arătură.
Mă gândeam să găsesc o definiţie a nepăsării…una aşa a la Cireşica, dar nu îmi vine nimic în minte…sau nu îmi venea. Acum stau şi constat că de fapt chiar propria-mi persoană a devenit o definiţie a nepăsării. Mmmmm ar trebui să mă sperie, să îmi pun întrebări, să mă gândesc la consecinţe, etcâuri de genu’.
O dată ajuns la stadiu de : Nu îmi pasă nici de mine constaţi că viaţa ta este mai frumoasă, mai calmă, mai …ai scăpat de apele tulburi de până acum câteva săptămâni, luni sau poate câţiva ani.
Nu mai pot să fiu păsătoare…de ce? Pentru că am descoperit un lucru care m-a şocat, relativ: problemele MELE sunt mai importante decât ale celorlalţi…mult mai importante. Eu sunt centrul universului MEU! Aşa cum şi voi sunteţi centrele universelor voastre. Deeeeciii definiţia nepăsării se intersectează relativ cu definiţia naturii umane- mamăăăă ce am scos-o pe asta…deja mă doare un creier :))
În fine!
Cred că am aberat mult şi prost azi…şi începe să îmi placă asta…

Prima melodia care mi-a adus un zâmbet sincer…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vu6hLL5zKsE]

Presupun că mulţi dintre voi ştiţi celebra poză cu copilul ăla subnutrit, aproape mort cu vulturul ]n spatele lui. Nu?
Ete colea!
Am văzut ieri la Arhi un filmuleţ cu unii care erau arşi de vii…erau acuzaţi pentru vrăjitorie. BUUUUNNN!!!
Şi acum vine întrebarea mea: unde era Crucea Roşie? Unde erau ipocriţii ăia care apără drepturile oamenilor? Unde era duduia Andreea Marin?
Nu înţeleg cum acel cameraman care a filmat toată chestia aia a stat de o parte, cum de nu i-a păsat. Cum este posibil ca în secolul ics ics băţ să mai existe asemenea pedepse. M-am îngrozit!
Cineva mi-a zis: vine sfârşitul lumii şi drăcii din astea… I-am zis: proasto! Sfârşitul lumii este realizat de noi: noi omorâm animale pe cale de dispariţie, noi tăiem copaci, noi am creat bomba atomică, noi omorâm copii nevinovaţi. NOI! Nu ăla la care te rogi tu. Mă apucă nebunelile când mă gândesc că viitoarea generaţie o să dea dovadă de un cretinism de neimaginat. De ce? Pentru simplul motiv că ne tâmpim şi noi…şi tot aşa.
Ne tâmpim pentru că la rândul nostru acceptăm toate porcăriile de pe planeta asta. Aş fi ipocrită să spun că eu nu tac şi nu înghit mult prea multe lucruri.
Cu toţii o facem…dar de la asta până la a omorî nişte oameni care…freacă nişte beţe într-un castron este drum lung.
Oare când o să se trezească oamenii să pună piciorul în prag?
Probabil că nu prea curând….

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5yJnvv_R2rk&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tXmLRHnoSAs&feature=related]

În Bucureşti plouă de rupe…urăsc vremea asta. O consider insuportabilă atât pentru minunata mea “coafură”, cât şi pentru starea emoţională. Nu ştiu de ce. Nu sunt emo, dar simt un gust amar rău de tot…Mă gândesc la tot felul de chestii şi nu ştiu cum să le zic, cum să mă explic, cum să le raportez la lumea din jurul meu.
Aseară vorbeam cu cineva care mi-a spus ceva de genul: sunt fericit lângă prietena mea, dar pe planul sexual nu ne potrivim… Şi mi-a propus oarecum să…. eeehhh ştiţi voi. L-am refuzat delicat. Motivele pentru care am făcut asta sunt într-un număr greu de atins în cuvinte. Am ajuns să îl urăsc cu toată fiinţa mea- eu care de obicei sunt incapabilă să urăsc pe cineva sau să vreau răul cuiva. Simt cum frustrările ating cote maxime atunci când citesc fiecare rând pe care prietena lui i le scrie. Poate că trebuie să merg mai departe, să uit, să îmi văd de viaţă. Experienţa aia m-a secat de viaţă. Zâmbesc fals şi încerc să ascund fiecare strop de ură care s-a acumulat în mine. Refuz să îl mai văd. Nu ne-am mai văzut de aproape 2 luni. Cred că dacă îl văd acum îl pocnesc, îl scuip în ochi sau…pur şi simplu îl ignor. Merită toate astea înzecit. Mama mereu îmi spunea că nu merită, că este un nimeni, că mă zbat prea mult pentru el. Avea dreptate…părinţii mereu au dreptate.
Poate că din cauza asta sunt frustrată. Că de fiecare dată ei au dreptate şi eu nu. Poate că sunt frustrată că nu ştiu să ţin ochii deschişi, să văd realitatea aşa cum este ea şi sub nicio formă cum vreau să o văd eu.
Nu există prinţi, zâne fermecate, inorogi, nu există basme.
Poate că acum am realizat asta. Acum bula mea minunată care mă proteja s-a spart…câtă tragedie…
Văd lumea altfel şi nu îmi place…dar constat că acum am deschis ochii, că trăiesc în realitatea celorlalţi.
Sunt speriată de ideea că m-aş reîntoarce la ceea ce eram cândva…acum 2 luni. Acum 2 luni când trăiam, pe bună dreptate, cea mai frumoasă minciună sau mai bine spus cele mai false sentimente. Am spus “te iubesc!” şi acum regret…nu eram suficient de sigură pe ceea ce vedeam..
Într-un fel sau altgul cred că asta a fost greşeala fatală. Am crezut în ceva ce nu exista. Cum poţi face asta? Simplu: îţi asculţi inima şi nu creierul.
Acum dor amândouă…creierul de amintiri, inima de dor.
Nu ştiu de ce îmi este dor… poate că de simplul ţinut în braţe sau când adormeam nas în nas. Nu ştiu. Acum în mintea mea este o nebuloasă. Sunt dezorientată…un copil mare într-o lume şi mai mare.
A fost bine cât am stat acasă…m-am calmat, mi-am calmat toţi nervii…departe de lumea asta virtuală şi nu numai…mi-e, oarecum, dor de zilele alea. Dar, din păcate, nu o să se mai întoarcă prea curând.
Este ciudat…mă gândesc că poate m-am maturizat prea brusc, prea dur, prea… ieri eram o copilă, azi …
Aseară am dormit pentru prima dată… m-am trezit buimacă. Nu ştiam ce este cu mine. Nu era 2 ceasul…ciudat! Vroiam să fie ora 2 şi să nu mă streseze nimeni…
Cineva mi-a spus o dată că dragostea vine când nu te aştepţi…şi dacă nu mai crezi în ea? Crede ea în tine? De ce ar face asta? Atâta timp cât ea este cea care te face să te gândeşti numai la idioţenii, ea este cea care te face să plângi. Cum se poate ca ea să creadă în tine şi totuşi să te rănească?
Poate că… am ajuns la stadiul în care pur şi simplu nu ştiu ce să mai fac sau să zic…sau poate ştiu, dar îmi este frică să o spun cu voce tare. De obicei asta se întâmplă: îţi este frică să spui cu voce tare care este adevărul…aşa că faci orice numai ca să îl amâni…poate apare acea rază de speranţă de pe undeva…
Şi dacă nu mai apare?
O să o zic cu voce tare?![youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TR1B8wHS_mE]

Am uitat să scriu o chestie: ieri, dacă nu mă înşel, a fost ziua maghiarilor, zi naţională, la ei.
Dau frumos drumul la tembelizor şi văd că preşedintele lor vine în România să sărbătorească ziua naţională. Eu deja eram ceva de genul: ăăăăăăăăăăă poftim?!
Cum adică? De ce vii la noi, în ROMÂNIA, să sărbătoreşti ziua ŢĂRII TALE?!
Care e logica? Vai doamne că sunt mulţi maghiari în rromânia şi că ….nu ştiu ce. Din nou: Aşa şi????????????
Cu ce mă impresionează pe mine că sunt mulţi de-ai tăi la mine în ţară? Nu am văzut să vină reprezentanţi ai Chinei să sărbătorească ziua lor naţională la noi. De ce tocmai voi?
După părerea mea chestia asta a fost ca o palmă dată cu nesimţire rromânilor.
Nu mă dau mare patriot sau chestii de genul că nu îmi stă în fire, dar tu cu ce drept vii la mine în ţară să petreci ceva ce nu ţine de ţara asta?
Poate rromânia este a maghiarilor şi pe mine încă nu m-a anunţat nimeni…sau cine ştie:))
Oricum nu mi se pare normal şi firesc, dar din păcate părerea mea , la fel ca multor altora nu contează şi nu face nici cât o ceapă degerată. Acum probabil nu fac decât să îmi vărs frustrarile pentru că se poate da nas în nas şi cu nesimţirea înalţilor demnitari străini.
rromânia rullz :))

Am ajuns în Bucureşti… YUHUUU!!!! Daaar asta nu înseamnă că am scăpat de insomnii…La naiba!
Acum am observat o chestie: creieraşul meu este setat să se trezească la ora 2, 2.15 cel tarziu. Asta am păţit-o şi acasă- bine că nu am acces aşa de uşor la pc ca aici aşa că adormeam după vreo jumătate de oră.
Nu ştiu dacă este normal, adică mai mult ca sigur că nu este normal, dar nah! Fac şi eu ce pot!
Cam atât!
Pentru moment! Mă duc la dentist!!!!Uraţi-mi noroc…urăsc să merg la dentist :))
L.E: am fost la dentist!Momentan încerc să îmi revin după urletele unei ploade de 9 ani- o adusese taică’su să îi facă ăştia o carie. Nu vreţi să ştiţi cât a plâns…brrrrrr
Mâ mai duc vineri. Sper să nu mor până atunci :)) —nu de la durere că nu mă doare nimic, ci de la frică
P.S: era un tip super dulce acolo 😀

Am ascultat la sfatul lui Cristi o domnişoară: Irina Popa.
DA! Tipa are voce, dar oare în afara de încercarea de la Eurovision de anul acesta, anul trecut locul 2 la Mamaia altceva? Şi să fim serioşi singura şansă ca să o vedem pe la posturile specializate de muzică, cu un album pe rafturile mgazinelor de muzică şi o participare la premiile mtv România este să o pălească un noroc teribil.
După cum mai spuneam: compozitorii crează numai pentru bani, nu şi pentru a promova adevărate voci. Ceea ce este puţin cam…trist!
Nu o să spun niciodată: dacă aş avea bani aş schimba ceva bla bla bla!
Astea ar fi nişte frustrări! Nimeni nu face nimic diferit atunci când e acolo sus.
În fine!
Vă mai las o melodie să mă delectaţi ciocănelul, scăriţa şi nicovala:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UXa8UiPmhnw&feature=related]

Care este? Mersul cu trenul!
4 ore în IC – când e aglomerat. Am zis că turbez, că mă dau cu capul de toţi pereţii, că mă arunc din tren în timp ce merge.
Cumplit!!! În viaţa mea nu am mai mers atât de chinuit- şi am mers destul de mult cu trenul, poate prea mult uneori.
Cireşica de pe tort- alta decât mine- a fost o duduie care mergea cu trenul cu copilul de nici 2 luni. Mi-a picat faţa când am văzut bietul copil. Cum pana mea să îl duci la Bucureşti cu trenul? În condiţiile în care era cât de cât frig şi fffffffffooooooooooaaaaaaaaaarte aglomerat.
În fine!
Face fiecare după cum îl taie capul…totuşi tortura a devenit completă în momentul în care bebeluşul a început să plângă. Şi ţipa, urla, bocea, etc. Toată lumea era cu căştile la urechi şi cu muzica tare- eu aveam muzica tare şi auzeam şi ce asculta vecinul.
Cumplit! Îmi venea să o pocnesc pe aia că a fost atât de cretină încât să îşi ia copilul mic la o plimbare cu trenul…
Per ansamblu? Peste vreo 2 luni- în cel mai bun caz mai dau pe acasă. Oameni buni în asemenea condiţii nu se mai poate.